Antarctida. Ultimul ţinut descoperit şi explorat de pe glob, cel mai misterios continent chiar şi astăzi, în secolul XXI. Vânturile cumplite şi gerurile nemiloase, de până la -80° C apără cu străşnicie un secret ce pare a fi adânc încastrat în blocurile imense ale gheţarilor veşnic albi. Hărţi misterioase, lumi din interiorul pământului, descoperiri enigmatice, lacuri cu ape calde îngropate sub sute de metri de gheaţă toate par a pleda pentru ipoteza că Antarctida este mai mult decât un simplu deşert alb, locuit doar de pinguini.
Aisberg in Antarctida
Tărâmul îngheţat al atlanţilor
Se spune că, în urmă cu mii de ani, pe vremea când ţinutul nu era nici pe departe atât de neprimitor, aici au locuit atlanţii. Atlantida, insula legendară locuită de o civilizaţie avansată, scufundată şi acoperită ieri de ape este astăzi continentul protejat de gheţari. Această idee a început să fie o ipoteză tot mai vehiculată. Pentru prima dată, ea a fost enunţată în anii 70 de inginerul italian Flavio Barbiero, în cartea sa intitulată „Civilizaţia de sub gheţuri”, în care propune un scenariu uluitor: rămăşiţele vechii civilizaţii atlantice se află îngropate sub gheaţa Antarctidei. Potrivit autorului, acum 10-12 mii de ani, acest tărâm avea un climat blând, cu temperaturi calde. În urma coliziunii Pământului cu un alt corp ceresc imens, planeta noastră a suferit o deplasare a axei de rotaţie, mutând continentul atlanţilor din zona temperată sudică dincolo de Cercul polar antarctic. Ca urmare a impactului devastator, civilizaţia atlanţilor a pierit, înghiţită de apele oceanelor. Dovezi în sprijinul acestei teorii au apărut şi în ultima perioadă, când, odată cu creşterea temperaturilor pe întreg globul, gheaţa de la Polul Sud a început să se topească uşor şi să dezvăluie forme ciudate de relief. Astfel, de sub aisberguri au început să iasă la iveală munţi cu o formă piramidală. Cadrele fotografice aeriene, apărute recent în presa internaţională au stârnit controverse şi au împărţit atât opinia publică, cât şi comunitatea oamenilor de ştiinţă, în două tabere. Unii sunt de părere că pantele muntelui sunt mult prea netede, de parcă ar fi fost şlefuite, prelucrate, alţii susţin că nu sunt decât forme de relief obişnuite, netezite poate doar de vânturile puternice.
Atlantida, misterioasa insulă, menţionată pentru prima dată în scrierile lui Platon, cu aproximativ 350 de ani înainte de Cristos şi plasată de filosoful antic dincolo de strâmtoarea Gibraltar, a reprezentat de-a lungul secolelor pentru oamenii de ştiinţă un puternic motiv de dispută. Nu a fost loc de pe pământ care să nu fi fost luat în calcul de către savanţi pentru a situa continentului dispărut: şi în Marea Mediterană şi în Oceanul Atlantic, în ambele Americi, în Africa de Nord şi în Europa de Nord.
Şi toate aceste teorii, se pare, în zadar! Pentru că geologii australieni, în frunte cu Martin Brodhem sunt convinşi că au descoperit tocmai aici, la Polul Sud, un întreg oraş ce cândva a aparţinut Atlantidei. Echipa australiană de cercetători a realizat numeroase expediţii în Antarctida, în special în zona revendicată de Norvegia, denumită Ţara Reginei Maud. Întreaga regiune a fost scanată cu sonare, hidrolocatoare ultra performante cu ajutorul cărora profesorul Brodhem a detectat la o adâncime de 360 de metri sub gheaţă patru linii drepte. Acestea se unesc în unghiuri de 90 de grade, formând un patrulater perfect care se întinde pe o distanţă imensă de aproape o sută de kilometri pătraţi. „Ce altceva poate fi sub gheaţă dacă nu un oraş antic, o cetate a atlanţilor?!” au concluzionat savanţii australieni.
Lacul Vostok, capsula trecutului
În inima Antarctidei, adânc îngropat în stratul de gheaţă, la o adâncime de patru mii de metri, se află un lac enigmatic care, poate, ascunde cele mai multe mistere de pe Pământ. Sub calota de gheaţă s-au descoperit zeci de lacuri cu ape dulci ce nu au avut contact cu aerul de milioane de ani, însă cel mai mare dintre toate, este lacul Vostok. A fost descoperit în anii 70 prin intermediul unui satelit de observaţie care a depistat, în mijlocul continentului îngheţat, o cavitate cu o suprafaţă de aproximativ 20 de mii de kilometri pătraţi. Conform savanţilor, se pare că apa este perfect izolată de soare, de vânt şi ger de peste 14 milioane de ani. Dacă această ipoteză se dovedeşte a fi adevărată, înseamnă că lacul ascunde cele mai vechi poveşti din istoria evoluţiei Pământului. „Este ca şi cum am întreprinde o operaţiune pe o altă planetă, unde nimeni nu a mai pus piciorul. Nu ştim ce vom întâlni acolo! Cert este însă că lacul reprezintă un fel de „capsulă” a trecutului îndepărtat”, a declarat directorul Centrului de Cercetare Arctică şi Antarctică din Rusia, Valeri Lukin, cel care scotoceşte adâncurile gheţarilor de peste 30 de ani.
Valeri Lukin
Explorarea lacului, adânc de peste opt sute de metri, a ridicat încă de la bun început o problemă majoră, evitarea contaminării. Pe parcursul anilor, Rusia a dezvoltat o tehnologie avansată, ecologică, de protecţie, prin forarea gheţii cu o aparatură ultra sofisticată, folosind kerosen, freon şi silicon. Acesta este motivul pentru care proiectul a durat atât de mult.
Însă anul 2012, conform cercetătorilor ruşi, va aduce lumii poate cele mai spectaculoase descoperiri din istorie. Proiectul „Lacul Vostok” este pe ultima sută de metri. „Luând în calcul viteza de forare de aproximativ doi metri pe zi, apreciez că la finalul lunii ianuarie 2012, vom ajunge, în sfârşit, la apă.” declara Valeri Lukin la conferinţa organizată înaintea începerii expediţiei, în octombrie anul acesta.
În urma studiilor detaliate, efectuate în cele peste două decenii, savanţii au constatat un fapt uluitor: temperatura apei este în jur de 15-18 grade Celsius, fapt ce demonstrează clar că sub gheaţă, la adâncimi mari, există surse de căldură. Astfel, oamenii de ştiinţă au concluzionat că în lacul Vostok cu certitudine există viaţă! Această ipoteză foarte probabilă a stârnit imaginaţia oamenilor şi a însufleţit susţinătorii teoriilor conform cărora în interiorul Pământului se află o altă lume, o altă civilizaţie şi un alt ecosistem.
Se spune că multitudinea de lacuri aflate sub calota de gheaţă ar putea fi interconectate între ele, formând o adevărată reţea de canale şi tuneluri. Timp de mii de ani este posibil ca aceste ape să fi săpat galerii uriaşe din care ulterior s-au retras, lăsând loc construirii unor adăposturi. De la descoperirea continentului, din 1820, au existat numeroase mărturii în care se povestea despre întâlniri stranii, despre experienţe ciudate şi dispariţii misterioase. Astfel, oamenii de ştiinţă au început să acorde mai multă atenţie zvonurilor referitoare la sistemul de tuneluri de sub gheţuri, care ar fi populate de fiinţe neomeneşti.
Statia Vostok forare in gheata
Monştrii de sub gheţari
Una din presupusele creaturi de sub gheaţă a fost „botezată” „monstrul Horwitz”, după numele exploratorului polar A. Horwitz. Conform mărturiei sale, în 1960, în timpul unei expediţii, cercetătorul în domeniul fizicii, P. Stoppard s-a îndepărtat de echipă şi s-a pierdut în imensitatea albă. Când au constatat dispariţia, membrii expediţiei au pornit în căutarea sa, urmând paşii lăsaţi în zăpadă de către acesta, până la margine unei crevase. Au privit în jos şi, în bezna adâncă, li s-a părut că zăresc silueta unui om. Fără să stea pe gânduri, Horwitz a îmbrăcat cu mişcări repezi hamul şi s-a lăsat în hăul întunecat. A coborât adânc, tot mai adânc în pântecele aisbergului sperând să-şi găsească camaradul. De sus i se striga că, în curând, coarda se va termina. În cele din urmă a atins fundul, unde a găsit mănuşa tovarăşului său şi în jurul ei mai multe pete de sânge uscat. Dar Stoppard nu era nicăieri. În stânga şi în dreapta continua o galerie lungă, nesfârşită, imposibil de pătruns, mai ales că nu mai avea decât doi metri de coardă. Dărâmat psihic, Horwitz s-a întors la lumina zilei.
Iarna acelui an a fost teribilă. Temperaturile la staţia „Amundsen-Scott” au scăzut până la -70 de grade. Nu se ieşea din bază decât în cazuri de extremă urgenţă. Pe 6 iulie, unul dintre membrii expediţiei, Keneth Millar a ieşit în vântul şi gerul cumplit şi nu s-a mai întors niciodată. De abia după trei zile, după ce furtuna s-a mai potolit, s-a putut organiza o echipă de căutări. În scurt timp, în zăpadă, au fost descoperite hainele lui Keneth Millar. În modul cel mai straniu, trupul acestuia dispăruse. Îmbrăcămintea zăcea întinsă pe zăpadă, purtând încă forma corpului care parcă se evaporase. Atunci s-a simţit, pentru prima dată, Horwitz depăşit de situaţie. În minte îi răsărise o idee ciudată, pe care nu ar fi putut-o accepta în alte condiţii: o fiinţă necunoscută, cu siguranţă neomenească, luase vieţile camarazilor săi.
Câteva luni mai târziu, exploratorul a devenit convins că în Antarctida, probabil undeva sub aisbergurile uriaşe, poate în tunelurile subterane, există o creatură a gheţurilor. Într-o noapte, în lumina lunii perfect rotunde, a văzut, la câţiva zeci de metri depărtare, o siluetă ce zbura deasupra gheţii. O fiinţă ce părea un liliac uriaş. S-a speriat îngrozitor, a făcut câţiva paşi înapoi dar, când a realizat că liliacul se îndreaptă către el, a scos pistolul şi a început să tragă. Doar golindu-şi arma, Horwitz a reuşit să alunge sinistra dihanie zburătoare.
În Antarctida, acolo unde numai oamenii de ştiinţă se aventurează, circulă multe asemenea poveşti. Deocamdată, nu se poate spune clar dacă ele sunt reale sau doar nişte istorisiri, parţial adevărate, care de-a lungul deceniilor s-au transformat în legende. Unii susţin că pe continentul îngheţat mai există încă fiinţe ce au supravieţuit glaciaţiunilor, creaturi ce trăiesc, ferite de clima cumplită, în crevase, imensele fisuri din gheţari sau în tunelurile adânc săpate sub aisberguri. Se spune că ele ar fi existat şi pe vremea atlanţilor, când Antarctida era un continent cu o climă mult mai caldă, mai primitoare. Atunci, nu erau decât biete fiinţe inofensive, o specie de lilieci, însă timpul şi schimbările climaterice le-ar fi determinat să evolueze, să se transforme în animale de pradă.
O dovadă solidă, recunoscută ştiinţific şi istoric a faptului că Antarctida a fost cândva un teritoriu lipsit de gheaţă este susţinut de hărţi vechi, ce datează cu mult înainte de descoperirea efectivă a continentului alb.
Hărţile civilizaţiilor pierdute
În 1929, pe unul din miile de rafturi prăfuite ale bibliotecii imperiale de la Constantinopol, din Istambulul de azi, a fost descoperită o aparent banală bucată de piele de antilopă pe care erau desenate câteva continente. După ce a fost analizată, harta s-a dovedit a fi unică, datând din 1513 şi fiind doar un fragment dintr-o hartă a lumii de dimensiuni mult mai mari. Reprezentarea geografică poartă semnătura amiralului flotei navale a Imperiului Otoman, Hadji Ahmed Muhiddin Piri şi prezintă coasta de vest a Africii, coasta de est a Americii de Sud şi nordul coastei Antarctidei.
Harta lui Piri Reis
În secolul XVI, Piri Reis (din limba turcă amiralul Piri) era un personaj binecunoscut, vestit comandant al marinei Imperiului Otoman, ce participase la multe bătălii navale împotriva Spaniei, Republicii Veneţia şi Egiptului. El este autorul unui celebru ghid de navigaţie maritimă, care conţinea o descriere detaliată a coastelor, golfurilor, curenţilor şi bancurilor de nisip din Marea Egee şi Mediterană. În ciuda unei cariere militare şi geografice strălucite, deşi avea 90 de ani, în 1555, a căzut în dizgraţie şi a fost decapitat în public, în Egipt.
Harta lui Piri Reis reprezintă, până în prezent, o enigmă chiar şi pentru cei mai renumiţi cercetători. Nimeni până astăzi, nu a reuşit să explice de unde avea informaţii amiralul otoman despre datele geografice ale Antarctidei, continent nedescoperit în secolul al-XVI-lea. În mod straniu, reprezentarea continentului este desenată ca fiind total lipsită de gheaţă. Enigma se adânceşte cu atât mai mult, cu cât dovezile geologice confirmă faptul că, în urmă cu 4000 de ani înainte de Hristos, Ţara Reginei Maud, partea de nord a continentului, a fost un teritoriu lipsit de gheaţă! De unde ştia, atât de detaliat, comandantul Piri cum arăta acum câteva mii de ani un ţinut nedescoperit?!
La începutul anilor 60, odată cu teoriile lui Charles Hapgood, un istoric american, harta lui Piri Reis a devenit principalul argument al susţinătorilor ipotezei că Antarctica a fost cândva un teritoriu bogat, cu o climă caldă, aparţinând unei civilizaţii extrem de evoluate. Adepţii acestei presupoziţii susţin că tocmai de atunci datează şi harta care, printr-o minune, a ajuns după mii de ani la un comandant de flotă navală, pasionat de cartografie. O coincidenţă stranie ar spune unii. La fel de straniu cum este şi faptul că tocmai aici, în inima aceluiaşi teritoriu, numit Ţara Reginei Maud, reprezentat pe harta lui Piri Reis, geologii australienii au detectat în gheaţă acel pătrat perfect.
Piri Reis nu a fost singurul om care deţinea astfel de cunoştinţe, ce ne par astăzi incredibile. Indiferent cum au fost transmise aceste informaţii de-a lungul secolelor şi alţi cartografi au avut acces la aceeaşi bază secretă de date.
Harta lui Oronce Finé, matematician şi cartograf francez, reprezintă o altă enigmă în ceea ce priveşte misteriosul continent de la Polul Sud. Ca şi predecesorul său turc, în reprezentarea sa geografică, ce datează din 1531, partea de nord a Antarctidei apare ca fiind lipsită de gheaţă. Diferenţa majoră este că pe harta cartografului francez, coastele teritoriului prezintă şi forme de relief, cu ape ce se varsă în mare şi munţi ce amintesc de crestele descoperite recent. În partea centrală a continentului nu figurează neregularităţi ale suprafeţei scoarţei terestre, fapt care i-a determinat pe savanţii moderni să concluzioneze că acea zonă se afla deja sub calota de gheaţă. Asemănarea dintre această hartă şi cele moderne este izbitoare, pornind de la formă până la relief şi topografie. De unde ştia cartograful francez toate aceste lucruri înainte cu 300 de ani ca teritoriu să fi fost descoperit rămâne un mister. După cum spun unii cercetători, probabil din aceeaşi sursă enigmatică pe care a folosit-o şi Piri Reis, acea bază de date creată de civilizaţiile extrem de avansate pierdute. Ce fel de tehnică aveau ei, în ce stadiu de dezvoltare al ştiinţei şi culturii se aflau pentru a înfăptui asemenea hărţi de o precizie uluitoare?!
Antarctida – un posibil refugiu al Fuhrerul-ui?
Una din legendele cele mai tulburătoare despre Antarctida este cea legată de Hitler şi al Treilea Reich. Există cercetători care contestă faptul că dictatorul nazist s-ar fi sinucis la finele celui de-al doilea Război Mondial şi sunt convinşi că Fuhrer-ul şi apropiaţii săi au fugit din calea trupelor americane şi sovietice şi s-au pierdut sub gheţarii Antarctidei.
Noua Svabie
Antarctica, un teritoriu în parte încă neexplorat, era la începutul secolului XX cu atât mai puţin cunoscut. Şi iată că, subit, Germania a căpătat un interes deosebit pentru această parte sălbatică a lumii.
În anii 30, au fost organizate două expediţii ştiinţifice în Antarctica şi asta, în perioada când Germania se pregătea de război. Timp de trei luni aviatorii forţelor Luftwaffe („Arma aerului german”) au survolat teritoriul Antarctidei, fotografiind de la înălţime, peste 350 de mii de kilometri pătraţi. Întinderile continentului îngheţat au fost „revendicate” de către Germania, întreaga zonă a fost împânzită cu steguleţe purtând zvastica iar Ţara Reginei Maud a devenit pe hărţile germane „Noua Şvabia” (Neuschwabenland).
După finalizarea cu succes a expediţiei aviatice, Hitler l-a desemnat pe amiralul Karl Dönitz să stabilească o bază navală în Antarctida. Dar oare de ce avea nevoie Germania de o bază aflată la sute de kilometri distanţă, pe un teritoriu complet îngheţat şi aproape necunoscut? Unii susţin că Hitler vroia să construiască acolo un puternic port militar de unde să controleze partea de sud a lumii. Alţii spun că nemţii scotoceau adâncurile pământului Antarctidei, în căutarea unor resurse naturale.
Însă cea mai tulburătoare ipoteză este aceea conform căreia experţii nemţi, urmând teoria „pământului gol”, credeau că în Antarctica, sub gheţari, există uriaşe cavităţi, adevărate oaze cu aer cald. Tocmai aici, se pregătea, în caz de necesitate, evacuarea celor mai importante personaje din cel de-al treilea Reich, în frunte cu Adolf Hitler.
Sub comanda amiralului Karl Dönitz, zeci de submarine germane au plecat cu destinaţia „Neuschwabenland”. La scurt timp, Dönitz a făcut o declaraţie absolut stranie: „Noi, cei de sub ape, am descoperit cu submarinele noastre, un adevărat rai al iernii.”
Se spune că acolo, începând cu 1940, din ordinul direct al lui Hitler, s-a lansat proiectul construirii unei baze subpământene iar din 1942, în condiţii strict secrete a început o amplă campanie de populare a zonei. Cei atent selectaţi să trăiască în „Noua Şvabie” erau, în primul rând, oameni din elita Germaniei, savanţi, specialişti în varii domenii, istorici, geologi, arhitecţi şi ingineri. Un al doilea convoi de rezidenţi ar fi transportat tinerii din forţele SS, „arieni puri”, fete şi băieţi care urmau să întemeieze noul stat puternic, o nouă naţiune superioară tuturor celorlalte. În acest context, declaraţia amiralului Karl Dönitz, trezeşte din nou stupoarea: „Flota germană de submarine se mândreşte cu faptul că în celălalt capăt al lumii, a construit pentru Fuhrer o cetate inexpugnabilă.” Astăzi putem doar presupune ce a vrut să spună comandantul nazist.
Amiralul Byrd in Antarctica
Stranie pare şi expediţia americană în Antarctica, realizată după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, condusă de amiralul Richard Byrd. Scopul oficial al misiunii era unul pur ştiinţific, de explorare a zonelor necunoscute şi de înfiinţare a unei noi baze de cercetări polare. Conform teoriei conspiraţioniste, în 1947, guvernul american, care deţinea informaţii strict secrete despre tărâmul feeric de sub gheţurile Antarctidei, a lansat o vastă operaţiune, numită „High Jump” (Marele Salt). Adepţii acestei ipoteze susţin că atât guvernul american cât şi cel sovietic ştiau faptul că „ultimul buncăr” al lui Hitler se găsea în Antarctida. „Doisprezece vase militare, submarine, peste două zeci de avioane şi elicoptere şi aproape cinci mii de oameni. Nu credeţi că este o componenţă stranie pentru o expediţie ştiinţifică?” declara Dmitri Filipovîh, doctor în ştiinţe istorice şi căpitan de rangul I în marina militară a Federaţiei Ruse. Comandantul rus susţine că expediţia americană nu avea deloc un caracter ştiinţific, ci unul militar. „În 1946, în apele teritoriale argentiniene, în apropiere de portul Mar del Plata au fost observate, două submarine nemţeşti. Este straniu cum, după terminarea războiului, acestea navigau nestingherite în apele Oceanului Atlantic, tocmai acolo, nu departe de Polul Sud.”
Misiunea americană a fost subit întreruptă, cu şase luni mai repede decât data programată iniţial, fără nicio explicaţie satisfăcătoare. Descoperise oare amiralul Byrd ceea ce îl interesa de fapt, intrarea în golul Pământului, tărâmul de paradis al atlanţilor şi baza construită de nazişti sub gheaţa Antarcticii?! Probabil nu vom ştii niciodată.
Cu siguranţă, o mare parte din teoriile vehiculate despre Antarctica, intens propagate în ultimele decenii, sunt de-a dreptul fanteziste. Totuşi, poveştile şi legendele din inima continentului îngheţat fascinează şi stârnesc cele mai arzătoare ambiţii ale omului, de a cunoaşte, de a stăpâni şi de a supune până şi cele mai neîmblânzite teritorii ale Pământului.
Şi poate că într-adevăr în sudul planetei noastre, păzită de aisberguri colosali, vegheată de vânturi cumplite, străjuită de geruri neîndurătoare, există un meleag fermecat, un tărâm miraculos. Poate că acolo, sub vălul imens al zăpezilor, dincolo de hotarul gheţarilor, în interiorul Pământului omul va descoperi cândva ţara vechilor atlanţi.
Nataşa Galche
NatasaGalche 