Lumea stranie a mirajelor

–  Apariţii enigmatice, aflate la graniţa dintre real şi ireal, mirajele fascinează şi înspăimântă deopotrivă. Forţa lor de atracţie este cu atât mai copleşitoare cu cât, încercând să le explice, oamenii eşuează  în paradoxuri sau ipoteze simpliste. Vapoare zburătoare, oraşe ce plutesc în văzduh, discuri luminoase ce dansează pe cer apar şi dispar în anumite zone ale globului. Lumi paralele, realităţi ale altor dimensiuni, călătorii în timp, civilizaţii superioare sunt câteva din teoriile emise, care alături de cele ştiinţifice încearcă să explice aceste fenomene –  

Fantasmele bântuie China

Sudul Chinei, Haikou, 9 mai 2011, orele 16

Mirajul din Haikou, provincia Hainan, Sudul Chinei

Pe faleza oraşului Haikou, din provincia Hainan, s-a strâns o mare de oameni. Trecătorii s-au oprit din mersul lor grăbit şi, cu gurile căscate, privesc dincolo de golful Mării Chinei de Sud. În zare, deasupra apelor, agăţat între cer şi mare, a apărut un oraş imens. Un oraş plutitor, un oraş fantomă. În urmă cu câteva ore, de acolo, de pe ţărm, nu se putea vedea decât imensa întindere de ape, cu vapoare mari ce navigau tăcut, plutind către destinaţia lor. Oamenii s-au adunat treptat şi se uită stupefiaţi la clădirile, casele şi şoselele ce au răsărit, pe neaşteptate, dintre valurile mării. Toţi se întreabă acelaşi lucru: este un miraj, o halucinaţie colectivă sau oare o fereastră nevăzută s-a deschis brusc între lumea noastră şi o alta, paralelă. Vreme de un ceas, oraşul a rămas suspendat peste apele mării, apoi încet, s-a destrămat şi s-a făcut nevăzut.

A doua zi, atât ziarele locale cât şi presa internaţională anunţau cu titluri mari despre mirajul de deasupra apelor. Explicaţiile oamenilor de ştiinţă au fost simple – un fenomen optic iluzoriu ce a apărut datorită temperaturilor anormal de ridicate pentru această perioadă a anului. Însă locuitorii oraşului, ce fuseseră martorii spectacolului fantomatic, nu puteau crede că ceea ce văzuseră fusese doar o închipuire, o imagine înşelătoare.

O lună mai târziu, tot în China, rezidenţii localităţii Huangshan au fost de-a dreptul şocaţi când un oraş fantomă a apărut pe malul râului Xin’an, acolo unde de obicei nu se afla nimic. Blocuri înalte, clădiri cu ferestre luminate, copaci şi dealuri s-au ivit ca de nicăieri, pe întreaga linie a orizontului, din ceaţa deasă care s-a ridicat de peste râu. Trecătorii s-au oprit năuciţi iar unii dintre ei, înspăimântaţi, au apelat numerele de urgenţă. La faţa locului a sosit în câteva minute un post de televiziune şi imaginile au fost transmise în direct. Martorii vorbeau despre lumi paralele, despre găuri negre şi civilizaţii pierdute în timp. „Este fabulos! Pare a fi o scenă desprinsă dintr-o altă lume, de basm.” Alţii din contră erau foarte speriaţi şi, precipitaţi, strigau: „Nu vedeţi că oraşul de peste râu se întinde?! Ne va înghiţi!” Însă la scurt timp, parcă spre liniştirea tuturor, oraşul s-a volatilizat şi totul a revenit la normal.

Mirajul Huangshan

Imaginile şi cadrele video surprinse în acea zi au fost ulterior analizate de experţii care au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi în cazul anterior: o formă de iluzie, de miraj, ce a apărut după o perioadă de precipitaţii abundente şi în condiţii de umiditate crescută. „Razele soarelui ce au trecut dintr-un strat de aer rece într-unul mai cald, s-au răsfrânt în apă, proiectând în aer o imagine oglindă.” au declarat specialiştii. Straniu este însă faptul că, deşi mirajele sunt de regulă difuze şi distorsionate, acestea erau perfect clare. În plus, cei care au studiat fotografiile au recunoscut că niciuna dintre clădirile fantomă nu există cu adevărat în peisajul citadin al zonei.

În mod inexplicabil, în ultimii ani, în diverse regiuni ale Chinei au fost semnalate de mai multe ori fenomene similare. Una dintre cele mai credibile mărturii este cea a ofiţerilor din marina militară chineză. În dimineaţa zilei de 26 iulie 2010, paza de coastă ce patrula apele din jurul oraşului-port Sanya, din aceeaşi provincie Hainan, raporta la comandamentul naval un fenomen absolut straniu. La ora 6 a.m., brusc, din valurile mării, au început să se înalţe către cer mai multe clădiri înalte, din sticlă. Comandantul navei, alertat de pericolul unui iminent impact, a sunat alarma şi în câteva secunde tot echipajul se afla pe punte. Marinarii, oameni cu o pregătire militară riguroasă, special antrenaţi pentru orice situaţie, priveau buimăciţi la zgârie-norii ce se iviseră din adâncuri. Pe măsură ce nava se apropia, construcţiile au devenit perfect vizibile şi ofiţerii au reuşit să realizeze câteva fotografii care au rămas mărturie. Apoi treptat, peisajul a început să se estompeze iar, la ora 7 şi 12 minute, blocurile au dispărut complet, ca şi când nici nu ar fi existat acolo.

Oamenii urziţi din rouă

Mirajele, acele imagini, apărute subit ca de niciunde la marginea realităţii, s-au arătat oamenilor încă din cele mai îndepărtate timpuri. Vechii egipteni credeau că ele aparţin unei lumi pierdute, ivindu-se din negura vremurilor. Mai târziu, în perioada Evului Mediu, astfel de proiecţii erau considerate a fi „lucrarea diavolului” şi mulţi nefericiţi care, din întâmplare fuseseră martori, erau peste noapte decretaţi eretici şi condamnaţi, pentru vrăjitorie, la o cumplită moarte pe rug. Odată cu dezvoltarea ştiinţei, au apărut şi explicaţiile tot mai exacte, bazate pe principii ale fizicii. Astfel, în zilele noastre, savanţii susţin că mirajul nu este decât un fenomen optic natural, datorat reflexiei, refracţiei şi dispersiei luminii. Asemenea reprezentări deasupra apelor, în zonele deşertice sau cele îngheţate apar datorită devierii razelor de lumină, la trecerea printr-un mediu neomogen, prin straturi de aer aflate la temperaturi diferite. Totuşi, oamenii de ştiinţă contemporani recunosc că aceste „iluzii optice” nu pot fi încă pe deplin explicate, ele producându-se, aparent, în condiţii atmosferice rare.

Mirajele mai complexe, cele prin care obiectele de la orizont, insulele, vapoarele, icebergurile, apar transformate ca un castel din poveşti, au fost denumite Fata Morgana, personaj din folclorul britanic. Legenda spune că Morgan, sora vitregă a regelui Arthur, era o vrăjitoare care trăia pe tărâmul fabulos al Avalonului. Ea deprinsese arta farmecelor de la vestitul magician Merlin şi avea puterea de a-şi schimba înfăţişarea, de a se face nevăzută şi de a năuci minţile celor care doreau să îi încalce tărâmul. Palatul în care trăia, plutea în văzduh şi nu putea fi găsit niciodată pentru că Morgan proiecta în locuri diferite, în aer, pe ape sau deasupra munţilor imaginea ireală a castelului său. Pe măsură ce te apropiai, ţinta se îndepărta iar călătorul nu reuşea să ajungă niciodată la destinaţie.

Oamenii din roua Frangokastello

Una dintre cele mai spectaculoase apariţii ale fenomenului Fata Morgana se poate observa în fiecare an, la începutul verii, pe insula Creta. Într-un colţ retras, pe ţărmul Mării Egee, se află un castel misterios, un castel construit în secolul al XIV-lea. Zidurile groase, cu turnuri şi creneluri străjuiesc un secret fabulos. Aici, în faţa castelului, pe 17 mai 1828 a avut loc o bătălie sângeroasă între armatele greceşti şi cele turceşti care, la vremea aceea, stăpâneau insula Creta. Conform martorilor, uneori, în dimineţile de mai, când soarele de abia a trecut de linia orizontului, când marea este calmă şi aerul uşor umed, deasupra valurilor se poate vedea o imagine incredibilă: cei 350 de soldaţi greci, căzuţi în lupta de eliberare, se întorc la castel. Umbrele lor, călare, vin dinspre mare, urmărite de detaşamentele turceşti. Liniştea zorilor este străpunsă de strigăte de durere şi spaimă, de zgomotul înfundat al întretăierii săbiilor, de galopul ritmic al cailor. Trupele ecvestre plutesc ca un nor până la zidurile cetăţii în care dispar. Pe malul mării, sub soarele ce creşte pe cer, rămâne tăcut castelul.

Această apariţie fantastică este atestată în documente vechi de peste o sută de ani. În 1890, oştile turceşti, aflate în trecere pe lângă fort, au văzut din depărtare cavaleria fantomatică şi, încredinţaţi fiind că au de-a face cu o hoardă de rebeli, au rupt-o la fugă. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, o patrulă de soldaţi greci, crezând că se confruntă cu un asalt aerian de paraşutişti germani,  a deschis focul asupra nălucilor.

Localnicii au numit acest miraj „Drosoulites” –Oamenii din Rouă – iar straniul fenomen, studiat de zeci de ani, nu a putut fi încă exact explicat.

Suflete pierdute în Valea Morţii

          Valea Morţii şi localitatea Miasnoi Bor din regiunea Novgorod din Nordul Rusiei ascund mistere îngropate în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Aici, în luptele cumplite din 1941 şi 1942 au murit sute de mii de soldaţi ruşi, nemţi şi spanioli. Chiar şi acum, după 70 de ani, din noroiul mlaştinilor încă mai ies la iveală trupurile neînsufleţite ale ostaşilor căzuţi în adevăratele carnagii. Se povesteşte că, în apropierea mlaştinii, de multe ori, seara în amurg, se pot vedea detaşamente de luptători sovietici care aleargă spre pădure strigând „Uraaa!”. Localnicii spun că siluetele lor şterse, apar periodic dincolo de pădure şi deseori, tihna nopţilor este tăiată de urlete neomeneşti, venite dintr-o altă lume. Nici păsările nu-şi fac cuib în această zonă ce pare a fi sălăşluită doar de duhurile războiului. Fantomele soldaţilor morţi, umbre fără odihnă dintr-o lume inofensivă sau doar nişte miraje, au înspăimântat locuitorii zonei într-o asemenea măsură, că unele sate din apropiere au rămas aproape pustii.

Miasnoi Bor

Valentin Makarov, veteran de război, trăieşte de când se ştie în localitatea Miasnoi Bor. „Mlaştina asta blestemată mi-a înghiţit fraţii şi cei mai buni prieteni. Bietele lor suflete se zbat încă în noroi. Când ieşi din pădure, este o altă lume, este lumea lor. Aici, ei sunt morţi, acolo însă sunt vii. Uneori, îi aud vorbind, strigând şi chiar simt mirosul ţigărilor pe care le fumează. Lumea lor se întretaie cu a noastră atât cât să ne permită uneori să îi vedem cum luptă în continuare, cum trăiesc dincolo, în realitatea lor.”

Misterioasele lumini Min Min

Discurile luminoase Min Min, acele luminiţe rotunde, ce dansează noaptea pe cer, deasupra zonelor deşertice din regiunea Channel sunt unele dintre cele mai vechi mistere naturale din Australia. Mărturiile referitoare la acest fenomen datează de câteva sute de ani şi numeroase povestiri au fost relatate atât de aborigeni, cât şi de primii colonişti. În folclorul local, se spune că sunt sufletele oamenilor morţi care, dintr-un motiv necunoscut, au rămas pe pământ sub această formă scânteietoare.

Lumini MinMin

Conform martorilor, deasupra câmpiilor din regiunea Channel, în nopţile senine de iarnă, când vântul este slab, se pot vedea nişte sfere strălucitoare, puţin mai mici decât o lună plină, care se joacă pe cer, deasupra orizontului. Cel mai des au fost descrise ca având culoarea albă, dar se spune că ele îşi pot schimba culorile, din roşu în verde şi invers. Au existat cazuri când mingile sclipitoare, cu o traiectorie ameţitoare, venind dinspre linia orizontului în zigzag, s-au apropiat de oameni ameninţător de mult. Când martorul întorcea privirea spre sursa de lumină, discul se îndepărta cu o viteză fantastică şi, ajungând la o distanţă suficient de mare, parcă îi făcea în ciudă omului speriat, dansând bezmetic în toate direcţiile. Aborigenii sunt convinşi că aceste corpuri sunt inteligente şi acţionează pe baza unor raţionamente.

Misteriosul fenomen australian este studiat îndeaproape de către oameni de ştiinţă din întreaga lume, însă până acum nu s-a oferit nici o explicaţie satisfăcătoare. Majoritatea savanţilor susţin că globurile Min Min sunt numai un miraj provocat de oglindirea surselor de lumină îndepărtate. Spre exemplu, de la farurile maşinilor sau de la lumina din casele oamenilor, uneori aprinse la sute de kilometri. Jack Pettigrew, profesor la Universitatea din Queensland, Australia afirmă că farurile maşinilor sau pur şi simplu aprinderea becurilor poate produce un asemenea miraj. „În realitate, nu este vorba decât de o iluzie interesantă. Lumina farurilor automobilelor care circulă noaptea pe stradă poate fi refractată, în condiţiile unei inversiuni de temperatură, astfel încât să pară că vine dinspre cer şi nu dinspre şosea.”

Localnicii însă nu pot fi convinşi de explicaţiile ştiinţifice, întrebându-se, pe bună dreptate, cum de există mărturii referitoare la acest fenomen încă de acum câteva sute de ani, atunci când becul încă nu fusese descoperit. Până şi aborigenii par să cunoască faptul că Thomas Edison a fost „omul luminii”, omul secolului XX şi că, în urmă cu câteva veacuri, deşertul australian nu era populat decât de canguri iar luminiţele Min Min existau încă de atunci.

Olandezul zburător şi diavolul apelor

Olandezul zburator

Furtună teribilă pe mare. Valuri uriaşe, spumegând de furie, lovesc nebuneşte corabia. Căpitanul, un marinar bătrân cu privire aprigă, pare neînduplecat în hotărârea sa de a trece pe lângă continentul african şi de a ocoli Capul Bunei Speranţe. Echipajul depune eforturi titanice de a menţine vasul pe linia de plutire. Valurile şi vântul năprasnic mătură puntea, izbindu-i pe marinari şi târându-i  de la provă până la pupă. Strigă cu disperare şi caută să-l convingă pe căpitan să dea comanda salvatoare de întoarcere. Însă bătrânul lup de mare, scoate un zar şi, provocând „diavolul apelor”, îşi joacă sufletul şi soarta. Dacă pierde, va accepta blestemul de a pluti în derivă pe vecie, fără a putea acosta vreodată într-un port. Dacă câştigă, va scăpa de furtună şi îşi va îndeplini visul nebunesc. Însă pedeapsa cerească pentru acest joc nesăbuit l-a lovit pe dată şi, corabia, cu întreg echipajul său a fost condamnată să navigheze în voia vânturilor şi a valurilor pentru totdeauna.

Aceasta este povestea celebrului vas fantomă, Olandezul Zburător. Probabil nu vom şti niciodată dacă ea este doar o legendă. Cert este însă faptul că imaginea vasului, plutind deasupra mărilor, a fost văzută de zeci de ori, secole la rând. Enigma s-a adâncit şi mai mult odată cu apariţia relatărilor din zilele noastre. Deşi de atunci au trecut câteva sute de ani, oamenii continuă să susţină că au văzut misterioasa corabie, alunecând deasupra luciului apei, în diferite colţuri ale lumii. Numai în timpul celui de al doilea Război Mondial, au existat peste douăzeci de descrieri ale ofiţerilor flotelor navale din trupele aliate sau germane despre întâlniri cu un vas abandonat, cu un aspect înfricoşător – Olandezul Zburător. Mai mult decât atât, martorii povestesc că, la terifianta apariţie, un sentiment puternic de panică necontrolată pune stăpânire pe ei. Şi astfel, hotarul dintre realitate şi fantastic pare să fi devenit atât de neclar, atât de îngust, încât nici măcar oamenii de ştiinţă nu reuşesc să lămurească cu acurateţe condiţiile în care acest fenomen îşi face apariţia. Iarăşi, se argumentează că nu este decât o iluzie optică, o Fata Morgana. Aceste miraje apar deoarece apa răceşte aerul de deasupra ei, formând astfel o peliculă, un fel de lentilă reflectorizantă. Amestecul de lumină crepusculară şi vaporii din atmosferă determină ca unele nave, aflate dincolo de linia orizontului, să pară că plutesc deasupra mării, în văzduh, ca nişte fantome terifiante ce călătoresc dintr-o altă dimensiune.

Vizibilul invizibil

Cele mai cunoscute miraje se arată călătorilor însetaţi şi osteniţi care traversează deşerturile. Toată lumea a auzit despre poveştile din Sahara, în care Fata Morgana apare în depărtări, în chip de oază, de lac sau oraş. La vederea lor atât de reală, omul, deşi cunoaşte fenomenul natural de miraj, nu ştie dacă să-şi creadă ochilor sau nu. De aceea deşertul Sahara mai este numit şi Marea Diavolului.

În Algeria, în munţii Atlas, există o vale îngustă numită Defileul Fantomelor. Acolo, din motive stranii, mirajele se arată foarte des. „Într-una din călătoriile mele”, povesteşte un geolog algerian „am trăit şi eu experienţa neobişnuită şi înspăimântătoare a fantasmelor. Era o zi arzătoare. După ore de mers, la intrarea în defileu, m-am oprit să mă odihnesc. M-am aşezat pe o piatră, am scos bidonul cu apă şi nu am apucat să îl duc la gură că în faţa mea, la o depărtare de maxim 100 de metri, am văzut un bărbat care stătea, ca şi mine, pe un bolovan. M-am ridicat şi omul s-a sculat şi el. Am făcut câţiva paşi în direcţia lui şi acesta, spre uimirea mea, a început să meargă în acelaşi ritm către mine. Brusc, mi-am dat seama că mă recunosc pe mine. Asemănarea m-a speriat atât de tare că, involuntar am ridicat o mână deasupra capului. În acelaşi timp, ca şi cum ar fi gândit simultan cu mine, dublura a făcut acelaşi gest. Mi-am luat inima în dinţi şi am început să alerg către el. El către mine. La o depărtare de 50 de paşi, vedenia a început să se risipească, asemeni pieselor unui joc de puzzle şi s-a făcut nevăzut. Nu ştiu nici până astăzi cine sau ce a fost acea arătare. Cu siguranţă însă nu a fost o iluzie optică!”

Deopotrivă cu cercetările pur ştiinţifice, mirajele sunt studiate şi de oameni ce se ocupă cu fenomenele paranormale. Aceştia susţin că, în cele mai multe cazuri, asemenea apariţii sunt întrepătrunderi ale lumilor paralele în realitatea noastră. Căci cum altfel s-ar putea explica, spun ei, că în secolul XXI, pe malul unei mări, se ivesc, din negura timpurilor, oşti de cavalerie ale veacurilor trecute, că pe cerul Chinei răsar oraşe europene sau că uneori, în faţa ta apare propria imagine? Fata Morgana? Iluzie optică? Sau oare zidul invizibil ce desparte lumea pământeană de altele, necunoscute, se destramă şi omului i se permite, pentru o perioadă, să observe existenţa de dincolo.

Nataşa Galche