Ideea 1: Niciun lucru bun, dar cu precădere rău, nu există până când cineva nu-l rostește. În clipa în care buzele l-au eliberat, el capătă forme și concretețe. Se rostogolește, devenind tot mai grav, mai greu, mai puternic.
Ideea 2: Totuși lucrurile nu se pot rosti până nu există.
Întrebarea: Trebuie sau nu să fie rostite lucrurile?!
Privirea fluturașului i-a născut o copleșitoare şi neînţeleasă emoție care nu încăpea în gândurile ce pot fi rostite. Sentimentul avea atâta putere, încât nici nu se mai întreba dacă fluturașul există cu adevărat sau nu. Desigur, ar fi putut fi doar o închipuire, o născocire a minții sale, dar avea mai multă forță decât toţi oamenii vii şi toate întâmplările lor la un loc. Îi plăcea să ştie că acea fiinţă există, chiar și numai în închipuire, şi, din când în când, măsoară cu intensitatea privirii sale lumea.
Ceasul meu deșteptător nu prea mai știe pe ce fus orar se găsește. În interiorul lui rotund, rotițele și arcurile, mecanismele – sinapsele stau aruncate în dezordine alături de secunde, minute și ore, toate învălmășite. Uneori unui sfert de oră i se face dor de ritmul „tic-tac-ului” monoton, de timpul fericirii fixe și atunci strigă: „ADUNAREA!”
– Cam cum ar trebui să ne mișcăm pentru a ajunge timpul din urmă? întreabă o rotiță cu „dinții cariați”.
– Timpul nu poate fi prins. Ci doar urmărit, ca un spectator. Noi nu putem decât să batem cadența lui. răspunde înțeleptul secundar.
– Atunci ce se dorește de la noi prin această adunare? continuă rotița.
Răspunsul cade invariabil :
– Să refacem ordinea primordială!
Doar că nu există o schemă exactă a ordinii și nu se știe care era timpul fericirii fixe. Asta pentru că nimeni nu este atent la el însuși. Și, din păcate, nimeni nu se poate întoarce. Ce simplu ar fi dacă măcar am avea o cheie…
De aceea acum ceasul meu este doar așteptător.
Aș vrea acum acum să mă lași să visez, aș vrea acum să mă lași să nu mai fac distincția între ceea ce este izbitor de real şi ceea ce doar se poate trăi, între ceea ce este adevărat şi ceea ce este poveste, între ceea ce vrei şi ceea ce trebuie…
În vis ceea ce nu există se întrepătrunde cu ceea ce există deja, anihilându-se reciproc, contestându-și reciproc raţiunea de a fi.
Astăzi e doar o zi oarecare, în care nu sunt nici tristă, nici fericită. Astăzi e doar o zi în care sunt. Este doar o zi care a început şi se va termina pentru a aproba mișcările de rotaţie şi revoluţie. De aceea este mai bine ca măcar astăzi să mă laşi să visez…
D’une main composée pour moi
Et qu’elle soit faible qu’importe
Cette main double la mienne
Pour tout lier tout délivrer
Pour m’endormir pour m’éveiller
D’un baiser la nuit des grands rapports humains
Un corps auprès d’un autre corps
La nuit des grands rapports terrestres
la nuit native de ta bouche
La nuit où rien ne se sépare
Que ma parole pèse sur la nuit qui passe
Et que s’ouvre toujours la porte par laquelle
Tu es entrée dans ce poème
Porte de ton sourire et porte de ton corps
Par toi je vais de la lumière à la lumière
De la chaleur à la chaleur
C’est par toi que je parle et tu restes au centre
De tout comme un soleil consentant au bonheur
Paul Eluard.
Am avut un vis în care te-m visat și, straniu sau nu, nu știam să mă port cu tine. Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva, să tăinuiești un vis într-un buzunar interior și să te simți ca și cum ai fi furat o bucată din tine însăți? Ți s-a întâmplat să stai de vorbă cu cineva din vis o întreagă zi?
Visul a rămas lipit de mine toată ziua. Mi-am dorit asta conștient, pe timp de trezire, să rămân singură cu visul pe care nu mi-l mai amintesc în detalii. Și iată, acum știu că, în noaptea aceasta, visul se va întoarce la mine. Poate a venit din inconștient, deși nu știu ce înseamnă. Cred însă, printre altele, într-o platitudine frumoasă „Beauty is in the eye of the beholder. What you see is what you get, depending on how you see it.”
Bunica mea este cu totul diferită de celelalte bunici. Ea nu se îmbracă niciodată ca femeile de vârsta ei și nici nu are activități specifice vârstei a treia. Pe scurt, are întotdeauna blugii asortați cu tenișii iar părul lung și-l poartă, prins în două cozi împletite, cu elastice viu colorate la capete. Folosește expresii la modă, stă pe internet, joacă jocuri pe calculator. Sâmbătă seara, în loc să tricoteze la televizor, cum fac celelalte bunici, ea merge la concerte. Când eram mică, mi-era rușine cu ea pentru că mulți copii râdeau de mine: „Bunica ta e o ciudată!”. Acum însă știu că am cea mai grozavă bunică din lume!
În fiecare sâmbătă, mergem în vizită la Didi, căci așa îi spun eu bunicii. Întotdeauna la ea mă așteaptă câte o surpriză. O dată, mi-a arătat colecția ei de bani din întreaga lume, de prin țările în care a călătorit. Altă dată, am ieșit afară și am jucat badminton. Dar una din vizitele pe care nu o să o uit este aceea când mi-a arătat „grădina cu pietre”. Balconul ei nu este plin de borcane cu murături, așa cum văzusem la alte bunici, ci este frumos aranjat, ca un mic colț de munte. Pe rafturi, stau așezate diferite pietre: unele mici de dimensiunea unor nasturi, altele mari și grele, de nici nu știu cum le-a urcat până la etajul nouă! Unele sunt roși, altele seamănă cu niște frunze iar altele au forme ciudate, de parcă au fost aduse de pe alte planete!
– Didi, dar de ce ai strâns toate pietrele astea? Ce folos au?
– Fiecare dintre pietricelele pe care le vezi aici are povestea ei., spuse bunica, uitându-se cu drag la ele, de parcă ar fi fost niște ființe. Uite, asta am luat-o din apele învolburate și repezi ale râului Olt. Cine știe câte discuții a avut ea cu bătrânul râu până să ajungă la mine! Iar asta am adus-o de la Babele, din Munții Bucegi. Se odihnea sus, chiar pe creasta muntelui, aproape de nori. Îți dai seama cât de multe lucruri știu pietrele astea? Când sunt supărată, le iau în palme și le privesc. Tăcerea lor adâncă mă liniștește. De la pietre am învățat eu să am răbdare, să fiu indulgentă, să tac atunci când este cazul.
Am plecat în acea zi de la bunica cu gândul că voi începe și eu să colecționez pietre! Pentru că deși par niște obiecte neînsuflețite, pietrele sunt, de fapt, la fel de vii ca oamenii. Dacă știi să le asculți, îți transmit povești nemaiauzite și te învață lucruri din vremuri demult apuse!
Cine s-ar fi gândit vreodată că un pitic își poate duce traiul într-o mașină de scris?! Da, un pitic din acela cu fes roșu pe cap, purtând pantofi cu două-trei numere mai mari și care nu are mai mult de cinci centimetri înălțime. Ei bine, un astfel de pitic a locuit în mașina de scris a tatălui meu. Sau poate încă mai locuiește…
Gnomic, căci acesta este numele lui, s-a născut demult, în urmă cu peste treizeci de ani. Asta înseamnă că acum este un pitic venerabil. Dar cum a apărut el într-o mașină de scris?! Mi s-a povestit că se cuibărise acolo pentru că îi plăceau foarte mult poveștile. Tata era cel care născocea fel de fel de istorioare, pe care le dactilografia cu atenție la mașina de scris.
I-am aflat povestea într-o zi oarecare în care mă plictiseam îngrozitor. Mama era plecată cu diverse treburi neștiute, tata se încuiase iarăși în camera cea mică, scriind cine știe ce, iar sora mea nu avea oricum niciodată dispoziție pentru jocuri de copii mici. Ea avea mereu ocupații de om mare. Uneori citea – lucru neînțeles pentru mine, care aveam 5 ani. Alteori asculta povești la pick-up. Și pe mine mă fermeca pick-ul, dar în cu totul alt mod. Eu găsisem o altă utilizare prețioaselor discuri: îmi fabricasem din ele farfurii zburătoare. Joaca asta nu a ținut însă mult, pentru că, în scurtă vreme, părinții le-au ascuns bine pe toate.
În acea zi, nu mai știam ce să mai inventez. Teminasem de dezmembrat și ultimul ceas pe care-l aveam în casă și zugrăvisem deja peretele de pe hol (o adevărată operă de artă!). Am intrat pâș-pâș la tata în cameră și, cățărându-mă pe un scaun, lângă el, am început să studiez pe toate părțile mașina la care tata bătea neîntrerupt. Toc-toc, toc-toc-toc! Se auzeau ciocănelele care desenau litere pe hârtie. În lateralele din dreapta și din stânga am observat două ușițe transparente. Prin ele se întrezăreau o bandă albastră și niște mecanisme. Am încercat să deschid una dintre ele, foarte curioasă fiind ce se află dincolo. Abia atunci m-a observant tata.
– Nu trebuie să o deschizi! mi-a spus el cu o voce șoptită. Gnomic acum ascultă atent povestea mea.
– Gnomic? Cine e Gnomic?
– Piticuțul a cărui odaie se află dincolo de ușă.
– Acolo locuiește un pitic??? am înrebat eu cu ochii mari. Vreau să-l văd! Te rog, spune-i să iasă, te rog!
– Nu se poate asta, mi-a explicat tata cu un aer important. El își face apariția doar când vrea. De regulă, stă acolo și ascultă ce scriu. Uneori iese și-mi dă câte o idee sau alteori, când nu îi place ceva, bate tare cu pantofiorul în ușiță. Atunci, trebuie să țin seama de părerea lui. E cel mai bun critic al meu și-ntotdeauna îl ascult.
– Aha! am răspuns eu dezamăgită. Dar dacă îi aduc ceva de mâncare, crezi că va ieși?
– Ai putea încerca. Adoră ciocolata! Așază-i în fața intrării sale un pătrățel și poate, într-o zi, vei avea norocul să-l vezi.
Și așa am făcut. O zi, două, nouă… Bucățelele de ciocolată se topeau, dar pe pitic nu-l văzusem deloc. L-am pândit și noaptea. Coboram din pat și mă strecuram în camera de lucru a tatei. Stăteam acolo minute în șir, cu ochii țintă la ușițe. Nimic! Tata susținea în continuare că pur și simplu avusesem eu ghinion.
– Ah, chiar acum a intrat! îmi spunea când mă vedea mai nerăbdătoare. Dacă veneai acum trei minute, îl vedeai cum ronțăie la ciocolata de la tine. Ți-a transmis totuși că îți mulțumește.
De fiecare dată îl credeam și mă îmbufnam, dar nu renunțam.
S-au scurs mulți ani de atunci. În colțul camerei, pe podea, acoperită cu o husă albastră, stă mașina de scris. A trecut vreme îndelungată de când nimeni nu i-a mai atins claviatura. Tata nu mai scrie demult povești. Mă întreb cu ce se ocupă acum Gnomic! Poate că și-a părăsit demult odăița. Poate s-a mutat într-o altă mașină de scris. Sau poate doar așteaptă ca cineva să se așeze din nou în fața mecanismului și să aștearnă pe hârtie cuvânt după cuvânt.
(Mulțumesc, tata, pentru poveștile cu care mi-ai fermecat copilăria!)
Se spune că scrisul este terapeutic. Această terapie însă nu se poate desfășura decât dacă există o greutate interioară, un neajuns deja conștientizat. Dincolo de pretențiile literare, încercarea de a scrie are ca scop un fel de reclădire a Sinelui, se vrea a fi un soi de pansament peste rana vanității, dar poate fi și începutul unei existențe duale.
Scrisul vine, poate, din nevoia de reconstrucție, din necesitatea de a-mi lua revanșa în fața realității, poate pentru a-i corija imperfecțiunile.
Și iată că scriu fel de fel de lucruri, mai importante sau, aparent, mai neînsemnate. În alte cuvinte, scriu, îmi dezvălui gândurile, strecurând pe alocuri îndoieli fundamentale, dar, mai presus de toate, exist. Dacă eu exist, înseamnă că și lumea există, iar eu tebuie să-mi limpezesc relația cu ea. Ar fi ideal să o „pun la punct” sau între virgule sau între ce semne de punctuație îmi sunt mai pe plac.
În loc de vin roșu, ciocolată sau alte euforice trecătoare, încerc să probez și terapia prin scris. Așadar, scriu numai pentru a mă simti, în sfârșit, vie!
Am o cameră unde mă ascund cu Fericirea. Şi atunci când mă prinde acolo, îmi desenează pe pereţi în culori vii puncte, pete sau imagini numai de noi înţelese. Pe tavan apar steluţe roşii. Iar deasupra patului – un elefant verde. Fericirea se dă uneori cu ruj, îşi rimelează genele lungi şi vorbeşte vrute şi nevrute, alegându-şi însă exigent cuvintele. Şade picior peste picior pe canapeaua portocalie şi fumează, sculptând în fumul ţigării forme surealiste. E puţin snoabă. Are o bibliotecă plină de cărţi pe care le-a cumpărat, poate cu discernământ, dar nu le va citi niciodată. Spune că nu are timp. În plus, nici nu mai vede aşa ca odinioară. Mă priveşte cu un uşor aer de superioritate, cu indulgenţă, şi zâmbeşte. Suntem doar noi două, eu şi Fericirea mea. Prin pereţii camerei se aude Cotidianul. Cotidianul prin care sunt nevoită să mă preumblu. Doar ca să am de unde să mă retrag. Mă cheamă afară. Nu mai pot zăbovi. Cică nu e sănătos să trăieşti într-o lume imaginară.
NatasaGalche 