Pauză.

Am o cameră unde mă ascund cu Fericirea. Şi atunci când mă prinde acolo, îmi desenează pe pereţi în culori vii puncte, pete sau imagini numai de noi înţelese. Pe tavan apar steluţe roşii. Iar deasupra patului – un elefant verde. Fericirea se dă uneori cu ruj, îşi rimelează genele lungi şi vorbeşte vrute şi nevrute, alegându-şi însă exigent cuvintele. Şade picior peste picior pe canapeaua portocalie şi fumează, sculptând în fumul ţigării forme surealiste. E puţin snoabă. Are o bibliotecă plină de cărţi pe care le-a cumpărat, poate cu discernământ, dar nu le va citi niciodată. Spune că nu are timp. În plus, nici nu mai vede aşa ca odinioară. Mă priveşte cu un uşor aer de superioritate, cu indulgenţă, şi zâmbeşte. Suntem doar noi două, eu şi Fericirea mea. Prin pereţii camerei se aude Cotidianul. Cotidianul prin care sunt nevoită să mă preumblu. Doar ca să am de unde să mă retrag. Mă cheamă afară. Nu mai pot zăbovi. Cică nu e sănătos să trăieşti într-o lume imaginară.