Cine s-ar fi gândit vreodată că un pitic își poate duce traiul într-o mașină de scris?! Da, un pitic din acela cu fes roșu pe cap, purtând pantofi cu două-trei numere mai mari și care nu are mai mult de cinci centimetri înălțime. Ei bine, un astfel de pitic a locuit în mașina de scris a tatălui meu. Sau poate încă mai locuiește…
Gnomic, căci acesta este numele lui, s-a născut demult, în urmă cu peste treizeci de ani. Asta înseamnă că acum este un pitic venerabil. Dar cum a apărut el într-o mașină de scris?! Mi s-a povestit că se cuibărise acolo pentru că îi plăceau foarte mult poveștile. Tata era cel care născocea fel de fel de istorioare, pe care le dactilografia cu atenție la mașina de scris.
I-am aflat povestea într-o zi oarecare în care mă plictiseam îngrozitor. Mama era plecată cu diverse treburi neștiute, tata se încuiase iarăși în camera cea mică, scriind cine știe ce, iar sora mea nu avea oricum niciodată dispoziție pentru jocuri de copii mici. Ea avea mereu ocupații de om mare. Uneori citea – lucru neînțeles pentru mine, care aveam 5 ani. Alteori asculta povești la pick-up. Și pe mine mă fermeca pick-ul, dar în cu totul alt mod. Eu găsisem o altă utilizare prețioaselor discuri: îmi fabricasem din ele farfurii zburătoare. Joaca asta nu a ținut însă mult, pentru că, în scurtă vreme, părinții le-au ascuns bine pe toate.
În acea zi, nu mai știam ce să mai inventez. Teminasem de dezmembrat și ultimul ceas pe care-l aveam în casă și zugrăvisem deja peretele de pe hol (o adevărată operă de artă!). Am intrat pâș-pâș la tata în cameră și, cățărându-mă pe un scaun, lângă el, am început să studiez pe toate părțile mașina la care tata bătea neîntrerupt. Toc-toc, toc-toc-toc! Se auzeau ciocănelele care desenau litere pe hârtie. În lateralele din dreapta și din stânga am observat două ușițe transparente. Prin ele se întrezăreau o bandă albastră și niște mecanisme. Am încercat să deschid una dintre ele, foarte curioasă fiind ce se află dincolo. Abia atunci m-a observant tata.
– Nu trebuie să o deschizi! mi-a spus el cu o voce șoptită. Gnomic acum ascultă atent povestea mea.
– Gnomic? Cine e Gnomic?
– Piticuțul a cărui odaie se află dincolo de ușă.
– Acolo locuiește un pitic??? am înrebat eu cu ochii mari. Vreau să-l văd! Te rog, spune-i să iasă, te rog!
– Nu se poate asta, mi-a explicat tata cu un aer important. El își face apariția doar când vrea. De regulă, stă acolo și ascultă ce scriu. Uneori iese și-mi dă câte o idee sau alteori, când nu îi place ceva, bate tare cu pantofiorul în ușiță. Atunci, trebuie să țin seama de părerea lui. E cel mai bun critic al meu și-ntotdeauna îl ascult.
– Aha! am răspuns eu dezamăgită. Dar dacă îi aduc ceva de mâncare, crezi că va ieși?
– Ai putea încerca. Adoră ciocolata! Așază-i în fața intrării sale un pătrățel și poate, într-o zi, vei avea norocul să-l vezi.
Și așa am făcut. O zi, două, nouă… Bucățelele de ciocolată se topeau, dar pe pitic nu-l văzusem deloc. L-am pândit și noaptea. Coboram din pat și mă strecuram în camera de lucru a tatei. Stăteam acolo minute în șir, cu ochii țintă la ușițe. Nimic! Tata susținea în continuare că pur și simplu avusesem eu ghinion.
– Ah, chiar acum a intrat! îmi spunea când mă vedea mai nerăbdătoare. Dacă veneai acum trei minute, îl vedeai cum ronțăie la ciocolata de la tine. Ți-a transmis totuși că îți mulțumește.
De fiecare dată îl credeam și mă îmbufnam, dar nu renunțam.
S-au scurs mulți ani de atunci. În colțul camerei, pe podea, acoperită cu o husă albastră, stă mașina de scris. A trecut vreme îndelungată de când nimeni nu i-a mai atins claviatura. Tata nu mai scrie demult povești. Mă întreb cu ce se ocupă acum Gnomic! Poate că și-a părăsit demult odăița. Poate s-a mutat într-o altă mașină de scris. Sau poate doar așteaptă ca cineva să se așeze din nou în fața mecanismului și să aștearnă pe hârtie cuvânt după cuvânt.
(Mulțumesc, tata, pentru poveștile cu care mi-ai fermecat copilăria!)
NatasaGalche 